Nivel de zgomot la locul de muncă: protecția auditivă și numărul de decibeli, explicate corect

O hală de producție poate părea perfect controlată: utilaje întreținute, trasee marcate, echipe instruite. Dar dacă nivelul de zgomot depășește limitele și echipamentul de protecția auditivă nu este ales după numărul de decibeli, riscul rămâne activ. Pierderea auzului indusă de zgomot apare gradual, fără un incident spectaculos care să alerteze imediat managerul sau lucrătorul. Tocmai de aceea, zgomotul trebuie tratat ca orice alt risc profesional măsurabil.

Pentru angajator, întrebarea corectă nu este doar „avem dopuri sau căști disponibile?”. Întrebarea este: ce expunere reală există pe post, ce atenuare este necesară, cine poartă echipamentul și cum demonstrăm, la control, că măsura este adecvată?

Protecția auditivă și numărul de decibeli: reperele legale

Expunerea la zgomot la locul de muncă se evaluează prin nivelul zilnic de expunere, raportat la o zi de lucru de opt ore, exprimat în numărul de decibeli sau dB(A), și prin nivelul de vârf, exprimat în dB(C). Diferența contează: primul indicator urmărește expunerea acumulată, iar al doilea surprinde zgomotele scurte și intense, cum apar la impact, presare, împușcare, batere sau descărcări de aer comprimat.

În România, cerințele privind protecția lucrătorilor împotriva riscurilor legate de zgomot stabilesc trei praguri de referință. La 80 dB(A), valoarea inferioară de expunere, angajatorul trebuie să pună la dispoziție echipamente pentru protecția auditivă și să informeze lucrătorii asupra riscului. La 85 dB(A), valoarea superioară de expunere, purtarea protecției devine obligatorie, iar zonele afectate trebuie semnalizate și gestionate corespunzător. Limita de expunere este de 87 dB(A), luând în calcul atenuarea oferită de echipamentul individual de protecție.

Pentru vârfurile de zgomot, valorile relevante sunt 135 dB(C), 137 dB(C) și 140 dB(C). Aceste cifre nu sunt un exercițiu de bifat în dosarul SSM. Ele stabilesc momentul în care trebuie schimbată organizarea muncii, redus zgomotul la sursă sau impus un EIP adecvat.

Un aspect frecvent omis referitor la numărul de decibeli: 85 dB(A) nu înseamnă automat că orice lucrător din aceeași hală are aceeași expunere. Operatorul care lucrează opt ore lângă o presă are un profil de risc diferit de stivuitoristul care trece periodic prin zonă. Evaluarea trebuie să țină cont de post, durată, distanță față de sursă, ritm de lucru și zgomotele simultane.

De ce numărul de decibeli nu este suficient

Decibelul este o scară logaritmică. O creștere de câțiva decibeli poate însemna o creștere semnificativă a energiei sonore, nu o diferență minoră. De aceea, comparația simplă între două valori poate induce în eroare. O zonă la 88 dB(A) nu este doar „puțin” mai zgomotoasă decât una la 85 dB(A), mai ales când expunerea se repetă zi de zi.

Mai contează și timpul. Regula practică folosită în evaluarea riscului este că, pe măsură ce nivelul crește, timpul tolerabil fără măsuri eficiente scade rapid. Un angajat expus intermitent la zgomot poate necesita aceeași atenție ca unul care lucrează permanent lângă utilaj, dacă totalul expunerii zilnice ajunge la pragurile de acțiune.

Apoi intervine frecvența zgomotului. Unele utilaje produc predominant zgomote joase, altele generează frecvențe înalte, mai agresive și mai greu de suportat. Două modele de echipamente pentru protecția auditivă cu același indicator general pot funcționa diferit în practică. Acesta este motivul pentru care alegerea nu se face doar după ambalaj sau după preț.

Cum se alege corect protecția auditivă

Procesul de a alege corect protecția auditivă începe cu determinarea expunerii. Măsurătorile de zgomot și evaluarea de risc trebuie actualizate atunci când se schimbă utilajele, fluxul de producție, amplasarea echipamentelor, programul de lucru sau numărul de oameni din zonă. În depozite, construcții și activități de mentenanță, sursele de zgomot se pot modifica rapid de la o lucrare la alta.

După ce nivelul este cunoscut, se analizează atenuarea necesară. Produsele poartă de regulă un indice SNR, care indică o atenuare simplificată, precum și valori H, M și L pentru frecvențe înalte, medii și joase. SNR este un bun punct de plecare, dar nu trebuie interpretat ca o garanție automată că zgomotul de la ureche scade exact cu numărul înscris pe produs.

În utilizarea reală, echipamentul pentru protecția auditivă poate fi pus greșit, poate avea etanșare slabă sau poate fi purtat doar o parte din tură. O cască cu atenuare mare, purtată ridicat de pe ureche în momentele de comunicare, poate proteja mai puțin decât un model mai simplu, dar acceptat și purtat corect. Confortul este, deci, o condiție de conformitate, nu un detaliu secundar.

Dopuri, căști antifonice sau protecție combinată?

Dopurile reutilizabile sau de unică folosință sunt utile când lucrătorul poartă simultan cască de protecție, vizieră ori alte echipamente și are nevoie de libertate de mișcare. Cer însă instruire practică. Un dop introdus superficial poate pierde mult din capacitatea de atenuare.

Căștile antifonice sunt mai ușor de verificat vizual, se pun repede și sunt adesea preferate în zonele cu zgomot variabil. Pot deveni incomode în medii calde, iar pernele uzate sau brațele de ochelari pot reduce etanșarea. În șantiere și producție, compatibilitatea cu casca de protecție trebuie verificată înainte de achiziție, nu după distribuire.

Protecția auditivă dublă – dopuri plus căști – poate fi justificată în zone cu zgomote foarte ridicate sau cu vârfuri periculoase. Totuși, mai multă atenuare nu este automat mai bună. O izolare excesivă poate împiedica auzirea alarmelor, a instrucțiunilor sau a vehiculelor care se apropie. Soluția trebuie să reducă expunerea sub limite, fără să creeze un alt risc operațional.

Greșeli care expun compania la risc

Prima greșeală este distribuirea aceluiași model tuturor, fără legătură cu evaluarea pe posturi. Este rapid administrativ, dar greu de apărat tehnic dacă o echipă lucrează la 82 dB(A), iar alta este expusă la 94 dB(A) și zgomote de impact.

A doua este folosirea EIP ca singura măsură. Legislația și buna practică cer reducerea zgomotului la sursă înainte de a transfera întreaga responsabilitate asupra lucrătorului. Amortizarea vibrațiilor, mentenanța lagărelor, carcasarea utilajelor, separarea zonelor zgomotoase, automatizarea și rotația personalului pot reduce expunerea cu efect mai stabil decât o cutie de dopuri la intrare.

A treia greșeală este instruirea formală. Lucrătorul trebuie să știe când poartă protecția auditivă, cum o fixează, cum o curăță, când o înlocuiește și de ce nu trebuie să o scoată „doar pentru două minute”. Într-un mediu la 90 dB(A), pauzele repetate fără protecție pot compromite beneficiul purtării corecte în restul turei.

În final, documentele trebuie să reflecte realitatea: evaluarea de risc, buletinele de măsurare, identificarea zonelor, instrucțiunile proprii, fișele de instruire, evidența acordării EIP și supravegherea sănătății lucrătorilor expuși. La un control, neconcordanța dintre acte și teren este mai vizibilă decât lipsa unei formulări sofisticate.

O decizie SSM care trebuie verificată în teren

Într-o unitate de producție, alegerea echipamentului pentru protecția auditivă nu se încheie la comandă. EIP-ul trebuie testat cu oamenii care îl folosesc, în condițiile reale ale schimbului: cu ochelari, cască, transpirație, comunicare, praf și sarcini care cer atenție. Dacă angajații îl resping sau îl poartă incorect, compania nu are o măsură eficientă, ci doar o achiziție înregistrată.

RSGE poate integra evaluarea riscului de zgomot, documentația SSM, instruirea și furnizarea echipamentelor într-un singur flux de conformitate. Pentru un manager, acesta este punctul esențial: numărul de decibeli trebuie să ducă la o măsură verificabilă, nu la o decizie luată din catalog. Auzul pierdut nu se recuperează, iar prevenția corectă începe înainte ca problema să devină vizibilă.

Verificați împreună cu echipa RSGE dacă protecția auditivă a angajaților este cu adevărat eficientă, nu doar o achiziție bifată în catalog!